luni, 13 septembrie 2010

Hruşcioviştii 10

CAPITOLUL 4
Piatra de încercare

Hruşciov pune ochii pe Iugoslavia. Primul semn al flirtului:scrisoarea sovietică din iunie 1954. Hruşiov blamează Cominformul în problema trădării conducerii iugoslave. Schimburi intense de scrisori cordiale între Hruşciov şi Tito. Hruşciov decide să-i reabiliteze pe renegaţi. Opoziţia noastră netă: scrisorile de mai şi iunie 1955. Convorbiri cu ambasadorul Levichkin: „Cum poate fi luată o asemenea decizie atât de uşor şi atât de unilateral ?” Invitaţie insistentă de a merge in Uniunea Sovietică în vacanţă. Întâlnire cu Suslov. Mikoian telefonează la miezul nopţii: „Întâlniţi-vă cu Tempo, renunţaţi la neînţelegeri” Întâlnire cu S.V. Tempo.

Toate aceste lucruri care s-au petrecut în Uniunea Sovietică după moartea lui Stalin au îngrijorat partidul nostru şi conducerea sa. Desigur, în acea perioadă, în special înaintea celui de al 20-lea congres, suspiciunile noastre erau bazate pe fapte izolate pe care liderii sovietici le acopereau cu torente de demagogie.
Oricum, poziţia pe care ei au avut-o în întâlnirile cu noi, actiunile lor în interior şi afară ne-au îngrijorat. În particular flirtul lui Hruşciov cu Tito era neplăcut pentru noi.Noi, am continuat să luptăm cu revizionismul iugoslav titoist cu deplină severitate şi să apărăm linia marxist leninistă a lui Stalin şi a Cominformului vizavi de conducerea iugoslavă revizionistă. Nu am făcut acest lucru numai cât Stalin s-a aflat în viaţă, ci şi în perioada de tranziţie în care Uniunea Sovietică a intrat după moartea lui Stalin, când Hruşciov a triumfat cu puciul său şi făcea legea acolo, la fel ca şi după căderea lui Hruşciov. Iar această poziţie o vom menţine totdeauna faţă de revizionismul iugoslav până la distrugerea sa totală ideologică şi politică.
Urmăream fiecare acţiune a lui Hruşciov cu mare vigilenţă şi atenţie.Pe de o parte am văzut că nimic nu fusese spus împotriva lui Stalin, că se vorbea despre unitatea lagărului socialist condus de Uniunea Sovietică, că Hruşciov vorbea împotriva imperialismului american în termeni „duri” şi făcea câteva critici superficiale la adresa titoismului, în vreme ce pe de altă parte, flutura steagul alb al reconcilierii şi al resemnării. În această situaţie noi am urmat un curs prietenesc faţă de Uniunea Sovietică, luptând pentru apărarea şi întărirea acestei prietenii şi aceasta nu ca o chestiune de tactică ci ca o chestiune de principiu. Cu toate acestea, nu am aprobat acţiuni greşite şi deviaţii de la linie necivilizate atunci când au apărut.
Pentru noi, lupta împotriva imperialismului american şi a titoismului iugoslav a constituit piatra de încercare pentru a evaluarea politicii lui Hruşciov şi a hruşcioviştilor din punct de vedere marxist. În fapt Hruşciov predica împotriva capitalismului şi a imperialismului american, dar nu puteam agrea acea jumătate de duzină de întâlniri zilnice şi recepţii cu tot felul de senatori americani, multi-milionari şi oameni de afaceri. Hruşciov devenise un clovn care se producea toată ziua şi în fiecare zi, aducând atingere demnităţii Uniunii Sovietice.
„Avem piciorul în gâtul inamicilor noştri externi, pe cei care mişcă îi putem transforma în cenuşă cu ajutorul bombelor atomice”, se lăuda în discursurile sale de dimineaţă până seara. Tactica sa urmărea să creeze euforie înăuntrul ţării, să-şi construiască prestigiul în ochii popoarelor ţărilor cu democraţie populară şi indiferent de cuvintele lui bombastice să sugereze americanilor şi lumii întregi: „Nu mai suntem pentru o revoluţie proletară mondială, dorim să colaboram strâns cu voi, avem nevoie de voi şi trebuie să înţelegeţi că ne-am schimbat culoarea şi facem o majoră schimbare de direcţie. Avem dificultăţi în a face această mutare, prin urmare, trebuie să ne ajutaţi într-un fel sau altul.”
In problema iugoslavă, care a fost clară pentru noi, şi de aceea nu ne-am modificat punctul de vedere, Hruşciov a fost oscilant şi schimbător, cu momente de creştere si descreştere mareice. Hruşcioviştii uneori se ocărau cu liderii iugoslavi pentru ca altă dată să se sărute. Când se înjurau cu liderii titoişti, revizioniştii sovietici spuneau că noi avem dreptate, când se pupau cu ei cautau să ne facă pe noi să ne înmuiem opoziţia faţă de revizionismul titoist.
Hruşciov îşi fixase ochii pe conducerea iugoslavă şi dorea cu orice preţ, dacă nu să-i subjuge, să-i aducă de partea sa. Desigur, în Tito văzuse deopotrivă un aliat ideologic şi un lider pe care ar fi putut să-l ia sub aripa sa protectoare de frate mai mare. Cu alte cuvinte,Tito îi era foarte drag lui Hruşciov pentru că el fusese primul care îl atacase pe Stalin şi respinsese marxism-leninismul. În această direcţie ei erau in complet acord, dar în timp ce şeful de la Belgrad îşi exprimase deschis opţiunile antistaliniste, Hruşciov preferase să şi le mascheze. În arena internaţională Tito a devenit un comunist drag imperialismului american şi capitalului mondial, care il sprijineau generos cu credite şi ajutoare, aşa că el urla împotriva regimului sovietic şi a statului sovietic în timp ce vindea Iugoslavia capitalului străin.
Hruşciov a dorit să-l manevreze pe Tito în favoarea sa, astfel încât acest agent american de la Belgrad să-şi domolească tonul împotriva regimului sovietic şi să-şi reducă marea ardoare în subminarea influenţei sovietice în ţările cu democraţie populară, să răspândească ideile sale revizioniste în Iugoslavia şi să strunească conducerea iugoslavă din orientarea faţă de stilul de viaţă occidental şi faţă de capitalul american.
Dinspre partea sa, Tito visa demult schimbarea epicentrului conducerii aşa-zisului comunism de la Moscova la Belgrad, şi înlocuirea Moscovei cu Belgradul in Estul şi Sud-Estul Europei. Schema lui Tito nu realizase progrese din momentul în care el a rupt-o cu Stalin care a detectat şi a atacat aspru lucrarea diabolică a acestui renegat. Având asistenţă din partea americanilor Tito a scos acest plan din nou atunci când a văzut că Nichita Hruşciov şi grupul său zdrobesc munca lui Lenin şi Stalin.
Intre cei doi şefi ai revizionismului modern. Hruşciov şi Tito, s-a dezvoltat o lungă şi complexă confruntare, uneori gentilă, uneori dură, uneori cu atacuri şi injurii, iar alteori cu flatări şi zâmbete. Dar, indiferent de cuvintele şi sloganurile pretins marxiste, indiferent de promisiunile lui Hruşciov că el luptă pentru readucerea lui Tito pe poziţii marxist-leniniste, deopotriva când s-au certat s-au când s-au îmbrăţişat, nu au acţionat niciodată pe baza ori în interesul marxism-leninismului.Fiecare din aceşti doi fraţi în revizionism au acţionat pentru a se subjuga unul pe altul în propriul interes de pe poziţiile anti-comunismului.
Partidul nostru a urmărit acest proces, pas cu pas cu maximă vigilenţă. Pe măsură ce acest proces se dezvolta, partidul nostru a devenit şi mai convins de ceea ce era Hruşciov şi hruşciovismul şi ce reprezentau ei în Uniunea Sovietică, în mişcarea comunista internaţională.
Noi am primi primul semnal de modificare a cursului vechii politici sovietice faţă de revizionismul iugoslav în Iunie 1954.
In timpul zilelor în care ne aflam la Moscova, conducerea sovietică ne-a înmânat o lungă scrisoare, semnată de Hruşciov, adresată comitetelor centrale ale partidelor surori, în care ei ne informau despre concluzia la care ajunsese conducerea sovietică vizavi de problema iugoslavă. Deşi scrisoarea era datată 4 Iunie, iar noi ne-am aflat la Moscova timp de câteva zile pentru ca pe 8 Iunie să încheiem discuţiile oficiale cu principalii lideri sovietici, ei nici măcar nu ne-au menţionat importantele probleme ridicate în scrisoare.
Aparent, Hruşciov, care era foarte conştient de poziţia fermă şi neclintită a noastră în raport cu trădători de la Belgrad, a vrut să acţioneze în privinţa noastră treptat şi cu prudenţă.
Distorsionând adevărul istoric, Hruşciov şi compania au ajuns la concluzia că ruperea Iugoslaviei de lagărul socialist şi „izolarea clasei muncitoare iugoslave de mişcarea muncitorească internaţională” au fost în întregime datorate „ruperii relaţiilor dintre PCI şi mişcarea comunistă internaţională” în 1948. După opinia lor poziţia adoptată in 1948 şi 1949 în raport cu Partidul Comunist Iugoslav a fost greşită deoarece această poziţie ar fi forţat chipurile „cercurile conducătoare din Iugoslavia să se apropie de SUA şi Marea Britanie (!)”, „să încheie un pact politico-militar cu Grecia şi Turcia” (Pactul Balcanic) , „să facă o serie de concesii serioase capitalismului”, „să acţioneze in direcţia restaurării capitalismului”, etc.
Pe scurt, după Hruşciov, în vreme ce Cominformul a luat o poziţie severă faţă de Iugoslavia, aceasta din urmă , fie din resentiment, fie din propria sa dorinţă, s-a dus şi s-a vândut pe sine imperialismului, ca mireasa care a mers să se culce cu morarul în ciuda soacrei.
Mergând pe această logică a lui Hruşciov, atunci când partidul nostru a intrat în confruntare deschisă şi a rupt toate legăturile cu revizionismul hruşciovist, ar fi trebuit să se vândă pe sine împreună cu întreaga ţară imperialismului, deoarece altă cale nu există!
Iar noi am auzit acest lucru mai târziu din gura lui Hruşciov care ne-a acuzat că „ne-am vândut imperialismului pe 30 de arginţi.”! Aceasta nu este decât logică capitalistă antimarxistă. Partidul nostru s-a opus revizionismului hruşciovist eroic, aşa cum s-a opus şi revizionismului iugoslav, dar nu s-a vândut şi nu se va vinde pe sine imperialismului sau altcuiva, pentru că atâta timp cât partidul nostru se consideră pe sine şi se respectă pe sine ca un partid marxist-leninist autentic, indiferent de ce situaţii vor interveni, nu va admite să se vândă sau să fie cumpărat, ci îşi va urma cu hotărâre cursul său de luptă fără compromisuri împotriva imperialismului, revizionismului, reacţiunii.
Deci, chiar dacă conducerea iugoslava ar fi fost condamnată pe nedrept în 1949, aşa cum afirma Hruşciov, nimic nu justifică căderea sa în braţele imperialismului.Dimpotrivă, faptul că ea şi-a întărit contactele şi legăturile cu imperialismul şi cu reacţiunea mondială, dovedesc foarte clar că Stalin, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, Cominformul, partidul nostru şi toate celelalte partide au avut dreptate când i-au demascat şi condamnat.
Dar Nichita Hruşciov, consecvent în decizia sa de reabilitare a revizioniştilor iugoslavi, acuză Cominformul, desigur fără a-i pomeni numele, că în 1948 şi 1949, „nu toate posibilităţile au fost exploatate până la sfârşit…,nu au fost depuse eforturi pentru a rezolva problemele deschise şi neînţelegerile”, lucru care în acord cu el „ar fi evitat îndreptarea Iugoslaviei către lagărul duşman”. În scrisoarea pe care ne-o înmânase, Nichita Hruşciov a mers atât de departe încât să afirme deschis că „multe din problemele care au cauzat diferenţele dintre Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi Partidul Comunist Iugoslav …, nu constituie un motive serioase de dispută şi chiar şi neînţelegerile care au apărut ar fi putut fi rezolvate. Nimic nu ar fi putut prilejui o plăcere mai mare lui Tito şi conducerii iugoslave. Cu o singură trăsătură de condei, Hruşciov a anulat marile probleme de principiu care au stat la baza luptei cu revizionismul iugoslav, descriindu-le ca „motive neserioase” şi „neînţelegeri” şi deci, urma să ne cerem iertare deoarece îi atacasem pentru fleacuri.
Dar cine era de vină pentru aceste „neînţelegeri” ? În această scrisoare Hruşciov nu ataca Cominformul, pe Stalin, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice sau alte partide care au sprijinit Cominformul în 1949, numindu-i. Aparent considera că este prea devreme pentru acest atac. Iar cel ce a fost găsit vinovat dinspre partea sovietică a fost Beria, care cu acţiunile sale a cauzat „justificabile insatisfacţii în rândurile conducerii iugoslave”, şi Djilas de partea iugoslavă (care fusese condamnat de Tito între timp), şi care „propagase deschis lichidatorismul” şi fusese „un activ partizan al orientării ţării către Occident”, etc. !
Deci, în acord cu Hruşciov, problema iugoslavă era cât se poate de simplă. Ruptura cu Iugoslavia fusese bazată nu pe un motiv real ci pe un pretext fabricat, aşa că: „v-am acuzat pentru nimic iar vinovaţii au fost găsiţi: Beria de partea noastră, Djilas de partea voastră. Acum, amândouă părţile i-au condamnat pe aceşti inamici, prin urmare, tot ce avem de făcut este să ne pupăm şi sa uităm de trecut.”
Cât de uşor acest clovn a jonglat cu problema ! Dar noi, comuniştii albanezi, care am luptat mai mult de zece ani cu dinţii şi cu unghiile cu clica trădătoare de la Belgrad, care am experimentat pe pielea noastră acţiunile lor diabolice rezistând curajos nu puteam şi nu vom putea fi vreodată de acord cu această soluţie la chestiunea iugoslavă.Totuşi, eram încă în 1954.Atacul deschis la adresa lui Stalin nu fusese încă lansat. Nimic rău despre Stalin nu fusese spus in mod explicit, Hruşciov încă făcea uz de o demagogie vicleană, abil deghizată, în ochii noştri Uniunea Sovietică păstra încă culorile din timpul lui Stalin, deşi un pic cam stinse. Dar ceea ce ne-a tulburat cel mai profund la această scrisoare a fost declaraţia lui Hruşciov că tot ce a făcut a fost „în favoarea marxism-leninismului şi a socialismului”, că în noua lor viziune a problemei iugoslave, conducerea sovietică şi celelalte partide surori nu au alt scop decât „zădărnicirea planurilor imperialiştilor anglo-americani şi utilizarea tuturor posibilităţilor de întărire a influenţei lor asupra poporului Iugoslav”, „a exercitării unei influenţe pozitive asupra clasei muncitoare iugoslave”, etc.
El a adăugat, de asemenea, că eforturile părţii sovietice, ale altor partide surori şi ţări de democraţie populară vor servi ca un nou pas pentru a testa „cât de pregătită şi cât de determinată este conducerea iugoslavă de a păşi pe drumul socialismului”.
Toate aceste lucruri ne-au determinat să fim foarte atenţi şi precauţi în replica noastră. În timpul acelor zile în care ne aflam la Moscova, tovarăşul Hysni, alţi tovarăşi din delegaţie împreună cu mine am discutat problema pe lung şi în final am dat replica noastră conducerii sovietice în scris.

Va urma.

Niciun comentariu: